Exista viata dupa infarct?

In curand se fac 7 ani de cand am suferit un infarct (si peste o saptamana e si ziua mea) si cred ca este momentul sa scriu despre cum am resimtit eu asta si cum s-a schimbat viata mea din acel moment. Si cred ca acum este momentul pentru ca in ultima vreme am tot primit mesaje private de la fete care au trecut prin asta sau printr-o boala/ operatie grea si care ma intreaba ce am facut sa merg inainte. Am mai scris in diverse momente despre asta, insa astazi cred ca pot sa-mi astern gandurile mai bine ca oricand. Nu este o postare despre ce inseamna infarctul, nu va dau sfaturi, nu ofer informatii exacte, ci va spun doar cum am simtit eu asta si ce schimbari a adus cu sine boala asta.


Aveam 28 de ani, ma mutasem (nu de mult) intr-un apartament pe care il facusem exact asa cum imi dorisem (si pentru care am muncit o gramada), eram intr-o relatie ce parea ok la momentul ala, insa datorita unei relocarii a birourilor de la munca eram cam obosita, dar nimic n-a anuntat ce s-a intamplat. Vineri dupa-amiaza am venit de la munca si am iesit cu Bella afara, iar cand m-am intors si am ajuns in fata usii (urcasem un etaj pe scari) am stiut ca s-a intamplat ceva grav. Am deschis usa si m-am intins pe jos, Bella s-a lipit de mine si tot ce simteam a inceput sa ia amploare: durere acuta in piept, durere care iradia in umar, respiram din ce in ce mai greu, mana n-o mai simteam, aveam o stare de greata oribila si transpiratii reci. Mi-am dat seama ca e grav si nu m-am miscat (probabil ca asta m-a si salvat). Nu stiu cat am stat intinsa pe jos, cu Bella lipita de mine. Posibil sa fi fost minute sau zeci de minute, n-o sa stiu niciodata.

Cand am simit ca incep sa respir un pic mai bine, m-am ridicat incet, am pus mana pe telefon si am sunat la ai mei si le-am zis sa cheme salvarea si sa vina unul dintre ei urgent la mine ca mi-e rau. Mi-am scos sutienul (care m-a deranjat groaznic in acele momente) si m-am intins pe pat, mama a venit imediat, insa nu chemase salvarea ca nu s-a gandit ca e atat de rau. A chemat salvarea, insa a trecut mai bine de o ora pana a ajuns pentru ca s-a incurcat pe strazi. In sfarsit ... a trecut mai bine de o ora si jumatate pana a ajuns un medic la mine. Diagnosticul a fost clar: infarct miocardic, nu m-a socat deloc pentru ca mi-am dat singura seama ca e foarte grav. M-au coborat la salvare dupa inca 20 minute in care au incercat sa-mi stabilizeze tensiunea. Insa n-au putut pleca imediat spre spital ca am facut - nu stiu ce - si a fost nevoie sa ma intubeze. Dupa inca vreo 20 minute petrecute in fata blocului in salvare am pornit spre spital, unde am ajuns destul de repede si am fost preluata de medici. Banuiesc ca deja trecusera vreo 3 ore de la momentul infarctului ... am dat de o doamna doctor ciudata care imi tot repeta ca o sa mor si n-are ce sa-mi faca. I-am spus ca daca n-am murit pana atunci nici nu mai mor. Va scutesc de restul detaliilor ca n-are sens.

Am stat in spital pana luni la pranz, cand am iesit pe propria raspundere pentru ca daca as mai fi stat o ora acolo as fi innebunit si probabil ca chiar as fi patit ceva mult mai grav - in sectia de cardiologie erau numai femei in varsta care sforaiau ingrozitor, astfel incat eu n-am inchis ochii deloc cat am stat acolo, ca sa nu mai zic ca tot spitalul venea si se uita la mine ca la un specimen ciudat. Nu va zic cum aratam fizic - burta mi-era vanata de la anticoagulante, mainile si picioarele negre de la recoltarile de sange facute la interval de cateva ore, mi-a luat mai bine de o luna sa ma vindec.

Am decis sa plec acasa si sa-mi vad de viata mea. Nu consider nici in ziua de azi ca am gresit, desi probabil ca ar fi fost mult mai bine sa ma duc acasa si sa stau in pat, eu mi-am facut dus si m-am dus la munca, n-am facut nici un efort (in afara de condus), dar daca as fi stat in pat probabil as fi ajuns sa-mi plang de mila si exact asta n-am vrut sa fac. Ceea ce nu mi-a spus nici un medic a fost ca majoritatea celor ce trec printr-un infarct intra in depresie, asa ca habar n-am avut ce sa fac cu avalansa de ganduri care ma loveau cu forta. De multe ori auzeam o voce care imi repeta "o sa mori si n-ai ce face" si n-a fost deloc usor.

Cei din jurul meu au avut reactii ciudate: mama a refuzat sa accepte ce s-a intamplat si s-a facut ca n-am nimic, tata s-a speriat foarte rau si pana a murit a trait cu frica ca intr-o dimineata n-am sa ii mai raspund la telefon, cel cu care eram intr-o relatie atunci s-a speriat si a dat bir cu fugitii, prietenii incercau sa faca haz de necaz, iar eu ma gandeam ca m-am intalnit cu moartea si am scapat (si din cand in cand ma intrebam pentru cat timp am scapat). Stiam ca viata mea nu va mai fi niciodata la fel, insa nimic nu m-a pregatit pentru anul ce-a urmat.

Fizic am devenit o epava - nu mai puteam sa fac nimic, ma obosea pana si mersul de la scara pana la masina, mana stanga isi pierduse orice forta (mult timp n-am putut sa tin in mana un pahar cu apa), au inceput sa mi se umfle picioarele si nu mai puteam sa merg, nimic din ce faceam inainte nu mai era posibil - aveam nevoie de ajutor si asta m-a daramat. Psihic (desi la momentul ala nu mi-am dat seama) ceea ce simteam era furie, o furie care m-a consumat o lunga perioada de timp. Nu m-am intrebat niciodata de ce mi s-a intamplat (n-am vrut sa ma gandesc ca am fost aproape de moarte, ci mai degraba ca a fost un avertisment ca ceva nu e in regula si sa iau masuri), dar m-am enervat rau pe viata si pentru o perioada am lasat-o sa ma invinga. La cateva luni tata s-a imbolnavit si a murit si totul s-a dus de rapa ... eu eram dependenta de un pumn de medicamente in fiecare zi (in 2008 eu plateam in fiecare luna aproape 700 ron pe medicamente), medicii habar n-aveau de ce am picioarele atat de umflate (m-am saturat cate pastile de eliminat lichidul am incercat in perioada aia fara nici un rezultat), incepusem sa ma ingras (lipsa totala de activitate si-a spus cuvantul), nu mai vedeam nici o solutie.

Am incercat sa fac pasii mici si sa-mi recuperez viata, insa moartea lui tata m-a afectat rau si pana n-am invatat sa accept moartea ca parte a vietii si sa ma impac cu ce s-a intamplat, n-am putut sa fac nimic pentru mine. Cel mai tare m-a speriat (si "frica" este un cuvant greu pentru mine) faptul ca am sa fac un copil si intr-o zi o sa-mi cedeze inima si o sa-l las singur. Si frica asta m-a blocat si m-a impiedicat sa fac ce simteam.

In 2012 am decis ca nu vreau sa fiu toata viata un om dependent de medicamente si am refuzat sa las boala sa-mi conduca viata. Mi-am facut (pentru a nu stiu cata oara) analizele, am fost la 3 cardiologi, toti imi spuneau ca o sa fiu dependenta de pastile o viata intreaga si ca trebuie sa ma resemnez. Le-am cerut o solutie concreta la problemele pe care le intampinam atunci si nu mi-au oferit nimic. Am decis sa-mi ascult organismul si sa fac ceea ce simt. Am renuntat sa mai iau pastile si am inceput sa ma privesc pe mine altfel (puteti citi in postarea asta mai multe).

Cine sunt eu astazi? Un om care a vazut moartea, un om care s-a lasat pus la zid de boala o perioada, un om care a refuzat sa accepte ca nu mai poate avea o viata normala, un om care a decis sa-si asculte organismul, un om care nu mai poate face multe dintre lucrurile pe care le facea candva, un om care inca are zile proaste, un om care a invatat sa zambeasca si sa traiasca din nou, un om care isi doreste cu ardoare sa traiasca.

Exista viata dupa infarct? DA, exista, asa cum exista dupa orice boala. Nu putem schimba ceea ce s-a intamplat, insa putem alege cum sa traim dupa o asemenea experienta. Dupa ce-am reusit sa ma eliberez de furie (furie pe care nici n-am realizat ca o am atatia ani) am reusit sa-mi construiesc o alta viata, nu sunt asa cum mi-as dori sa fiu, dar sunt cu mult mai bine decat acum 2-3 ani, dar cel mai important ... sunt in viata si atata timp cat ma trezesc dimineata pot face orice.

62 de comentarii:

  1. ce frumos.. m-ai facut sa lacrimez cu postarea ta! iti doresc multa sanatate si pe viitor:)

    RăspundețiȘtergere
  2. Esti o femeie foarte puternica, te admir din tot sufletul, Camelie, si esti un exemplu pentru multe dintre noi. Si eu cred ca nu e bine sa lasam o boala sa ne acapareze viata, oricat de grava ar fi ea. Ador felul in care gandesti, realist, dar deloc negativ. Iti urez cat mai multa sanatate de acum inainte si ganduri pline de lumina!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc, Stefana, mi-a luat mult sa ajung aici si multe dintre lucrurile pe care le-am simtit nu le-am scos niciodata la lumina, insa daca n-as fi trecut prin asta nu as fi fost omul care sunt azi. Ma concentrez pe lucrurile bune care au iesit din toata povestea asta trista pana la urma. :)

      Ștergere
  3. Ma bucur ca ai facut postarea asta, poate o sa inspire mai multe persoane care au trecut prin momente asemanatoare cu ale tale. Imi dau seama ca esti puternica, nu stiu cate persoane ar fi avut curajul sa procedeze asa ca tine.
    Iti doresc multa sanatate si la cat mai multe postari inspirationale :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cristina, multumesc pentru gandurile frumoase. Sper sa ofere si o alta perspectiva celor ce se confrunta cu o situatie de genul asta, uneori avem nevoie sa ne identificam cu oameni care au trecut prin ceva asemanator ca sa ne dam seama cat de puternici suntem.

      Ștergere
  4. Ce ai povestit acum a fost cutremurator si inspirational in acelasi timp. Iti doresc multa putere, energie si optimism sa continui sa te vindeci si sa te intaresti - fizic si psihic!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu am scris pentru mine, eu stiu exact cine sunt si ce pot, insa m-am gandit ca povestea mea poate ajuta alti oameni. Iti multumesc pentru gandurile bune si ti le intorc. :)

      Ștergere
  5. Pe mine m-ai facut sa plang, mai ales ca fratele meu a murit de infarct la 22 de ani. Multa sanatate! Esti o luptatoare!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc Olivia si-mi pare rau pentru fratele tau.

      Ștergere
  6. Ma bucura faptul ca ai avut puterea sa treci peste ceva atat de dureros . Asta demonstreaza ca esti o persoana foarte puternica si cu siguranta acest lucru conteaza foarte mult in viata . Stiu ca am mai zis asta, dar doamna doctor care ti-a spus acele vorbe, doar doctor nu pot sa o numesc .In primul rand trebuia sa iti transmita mult optimism indiferent de situatie , asta te-ar fi ajutat foarte mult atunci, dar in schimb ea a facut mai mult rau prin niste vorbe aruncate aiurea .Chiar nu am cuvinte pentru asemenea oameni . Te imbratisez cu drag .
    (Anamaria)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Anamaria, prea putin a contat atitudinea ei atunci, pentru altcineva ar fi contat o incurajare, eu am stiut de atunci ca vreau sa traiesc si nici n-am conceput o alta varianta, asa ca nici nu i-am dat atentie. Dar stiu perfect ce zici si asa e - din pacate sunt multi "medici" asa la noi. Multumesc pentru gandurile bune.

      Ștergere
  7. Bravo! Felicitari! Fii puternica in continuare pt ca esti un exemplu de urmat!

    RăspundețiȘtergere

  8. Nu te cunosc, dar te-as imbratisa tare acum!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Dupa postarea asta ma cunosti un pic, o zi frumoasa sa ai :)

      Ștergere
  9. Chiar nu stiam, probabil datorita faptului ca te urmaresc cu drag doar de 2-3 ani(chiar nu mai stiu de cand exact) te imbratisez cu drag.Da ai dreptate pana nu inveti si accepti tot ce este normal,in special ceea ce nu-ti place, nu ai cum sa evoluezi, nu ai cum sa fii fericit.Multa sanatate si fii atenta la toate semnalele ce le primesti, acorda-ti mai mult timp tie, ia o pauza de fiecare data cand simti prea multa oboseala.Te pup si te imbratisez

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc pentru gandurile bune si cuvintele frumoase. :)

      Ștergere
  10. Stiam faptul ca ai suferit un preinfarct, insa nu stiam toate detaliile pe care le-ai scris aici. Esti foarte puternica si curajoasa si e bine ca ai facut o astfel de postare pentru a-i inspira si pe altii care au trecut sau trec prin probleme asemanatoare.
    Nu stiu cati oameni ar fi renuntat la medicamente si ar fi ales sa traiasca asa cum simt ei. Dimpotriva, majoritatea care au trecut printr-o astfel de experienta sunt disperati si accepta orice li se propupune pentru a-si prelungi viata.
    Iti doresc multa sanatate si mult optimism pentru a trece peste probleme asa cum ai facut-o si pana acum, esti un exemplu demn de urmat.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. M-am gandit ca experienta mea poate ajuta alti oameni, am mai incercat eu de-a lungul timpului sa transmit anumite lucruri, dar probabil ca nu atinsesem starea care trebuia. Multumesc la fel.

      Ștergere
  11. Stiam ce ai patit, dar nu in detaliu. Iti doresc multa sanatate si putere! Am trecut si eu prin ceva extrem de urat anul trecut si simt furia despre care ai vorbit tu legat de moartea tatalui meu. Sper sa-mi pot reveni candva.

    the-may-day.blogspot.ro

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Acum ceva vreme cineva mi-a spus ca eu nu pot decide in locul nimanui si ca ar fi cazul sa accept ca n-am nici o putere asupra vietii/ mortii cuiva si ca e decizia mea daca sufar sau nu. Mi s-a parut deplasat si imi venea sa ii iau gatul si nu ma sfiesc sa recunosc asta. Timpul mi-a demonstrat anumite lucruri si am ajuns sa inteleg anumite lucruri. Ai nevoie sa-ti eliberezi sufletul, altfel va trece timpul pe langa tine si o sa-ti dai seama ca ratezi momente pe care ar trebui sa le traiesti. Furia te consuma si-ti mananca sufletul, nu duce la nimic productiv. Tatal tau ar vrea sa te vada linistita si fericita, pe asta trebuie sa te concentrezi.

      Ștergere
  12. Cred ca micul tau secretul tau e in dorinta aceea arzatoare de a trai :)
    Esti un om brav si ma bucur ca mi-ai iesit in drum :)

    RăspundețiȘtergere
  13. Si mi s-au confirmat inca o data motivele pentru care te citesc: sinceritate, curaj, optimism. Eu te-am descoperit intr-o perioada urata pentru mine, in urma cu ceva ani, si nu de putine ori m-am gandit ca daca tu poti, pot si eu. Esti un exemplu din multe puncte de vedere, iar aceasta postare sunt sigura ca va reda speranta si altor suflete-ntristate. Felicitari pentru determinare!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc pentru cuvintele frumoase. Nu stiu daca e determinare, e doar dorinta de a trai.

      Ștergere
  14. Eu iti doresc multa, multa sanatate si sa fii mereu cum esti acum - puternica.
    Te pup!

    RăspundețiȘtergere
  15. La multi ani frumosi si sanatosi

    RăspundețiȘtergere
  16. Camelia, iti citesc blogul in fiecare zi: nu pentru cosmeticele prezentate, ci pentru franchetea ta. Azi mi-ai reconfirmat de ce imi place de tine, desi nu te cunosc personal. O cititoare de 35 de ani care a trecut prin mult prea multe si care te citeste cu drag.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc, iti doresc o zi minunata. :)

      Ștergere
    2. Fix acelasi lucru l-as fi spus si eu. Te apreciez sincer pentru mai multe motive, iar unul dintre ele este si atasamentul tau fata de animalute :)
      Daca n-o sa fiu pe faza de ziua ta (mi se intampla, recunosc, sa nu reusesc sa intru zilnic, dar cand intru recuperez citind si postarile trecute), iti urez de pe acum ani buni si frumosi si multi si sanatosi. Cristina P.

      Ștergere
    3. Cristina, multumesc, n-am mai vazut comentariile d-ale tale in ultima vreme. :)

      Ștergere
    4. Scriu rar, intr-adevar, dar te citesc cu drag :)
      C.

      Ștergere
  17. Draga Camelia da-mi voie sa te felicit pentru puterea pe care o ai.Ceea ce ai facut tu se cheama ca te-ai ridicat de jos unde te trantise viata,te-ai scuturat de praf si ai mers mai departe....incet cu pasi mici,ceea ce era si normal.Faptul ca ai acceptat ca moartea face parte din viata te-a ajutat foarte mult.Acea individa,pt ca nu pot sa o numesc medic,a avut cea mai urata atitudine pe care o putea avea cineva fata de o suferinta si fata de un pacient.Si eu lucrez la spital,stiu ce inseamna boala si suferinta si numai de la serviciu,am si eu de a face cu asa-zisi medici care in loc sa aline fac mai mult rau prin atitudine si vorbe ....Dar cateodata incercarile prin care ne face viata sa trecem trebuie sa ne dea forta sa mergem mai departe.Camelia,sa nu te lasi pentru ca tu i-ai dat deja mortii o data cu flit....dar as dori sa iti dau un sfat ca de la o prietena la alta(desi nu ne cunoastem personal):...incearca pe cat posibil sa iei totul mai usor...stiu este extrem de greu.Si asta ti-o spune o persoana invatata sa faca totul in viteza 7000...la mine imediat inseamna in secunda 2 cu orice risc.Dar am trecut si eu printr-o incercare si m-a pus pe ganduri.Trebuie sa incercam sa nu ne mai stresam(asta e cela mai greu de facut),sa nu ne mai obosim fizic sau psihic(la fel de dificil),sa degustam o mincare buna sau o raza de soare,un ciripit de pasarele sau o floare...pentru ca viata trece pe linga noi si ne trezim la un moment dat ca ajungem la capatul ei si realizam ca de fapt nu am trait.Tu cu atit mai mult trebuie sa o faci avand in vedere prin ceea ce ai trecut.Te imbratisez strans si iti multumesc ca ne-ai imapartasit experienta ta. :* Iti doresc din toata inima forta,putere dar mai ales sanatate maxima :*

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Neta, multumesc pentru cuvinte. Eu incerc sa ma bucur de fiecare lucru din jurul meu si asta mi-a dat putere (mai multa decat credeam eu ca se poate), dar e greu pentru ca eu sunt genul care se implica total ... ori fac un lucru pentru ca simt, ori nu-l fac. Nu exista alta cale si nici nu cred ca se va schimba asta. Insa incerc in fiecare zi sa ma autodepasesc si sa invat sa ma agit doar pentru ce conteaza. M-am schimbat mult in ultimii 2 ani si se vede asta, insa tot mai am momente cand mi-as dori sa reactionez altfel si sa nu ma mai incarc aiurea. Insa lucrez si la asta. :)

      Ștergere
  18. Multa sanatate si curaj in continuare!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc, totul o sa fie bine, trebuie sa fie. :)

      Ștergere
  19. Mulţumesc că ai împărtăşit această experienţă!!! Multă sănătate şi tot ce e mai bun!!!

    RăspundețiȘtergere
  20. M-am infiorat si m-am tinut tare sa nu plang citind prin ce ai trecut. Inteleg mult mai bine acum de unde vine acea maturitate din spatele cuvintelor tale. Viata te-a incercat tare mult si mi se pare atat de nedrept, pentru ca esti un om atat de bun si un om deosebit. Primeste si de la mine multe, multe imbratisari si toata admiratia mea pentru curajul tau, pentru ca esti un exemplu si pentru ca nu te-ai lasat coplesita de toate incercarile astea grele si pot doar sa-mi imaginez ca nu a fost deloc usor sa te ridici si sa mergi mai departe.

    PS Avem aceeasi varsta si asta ma bucura (desi e copilaresc, stiu) intr-un mod in care nu-l pot exprima. Gandurile mele bune se indreapta mereu catre tine, te citesc mereu cu drag, desi comentez rar-un obicei pe care ar trebui sa-l schimb.
    Iti doresc sa apara in viata ta toate lucrurile bune pe care ti le doresti si care le meriti din plin!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc pentru cuvintele frumoase, m-ai facut sa zambesc larg, te astept mai des cu comentarii, astfel incat sa ajung sa va cunosc si eu pe voi putin. :)

      Ștergere
  21. am vazut ca a aparut articolul acesta acum cateva zile, insa am vrut sa-l citesc pe indelete, caci banuiam ca o sa ma regasesc in el. imi aduc aminte cand ti-am descoperit blogul si ti-am citit toate postarile (acum vreo trei ani) ca m-a impresionat cand citeam franturi din ceea ce-ai patit si te intelegeam cu multe.

    si eu pot zice ca am vazut moartea cu ochii la 16 ani, cand umblam prin spitale si pe la doctori si nimeni nu stia ce am. tot asa, mi-am pierdut forta fizica, mi-era teama sa fac cu doi pasi in plus, ma taraiam pana la scoala. ulterior am incercat sa invat sa-mi ascult organismul si consider ca am invatat mai mute despre mine de una singura decat cu ajutorul medicilor.

    e foarte greu sa te ridici cand te simti atat de neputincios, dar atata timp cat mai e putina speranta tot e bine.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Alina, atata timp cat te ridici dimineata din pat cred ca poti face orice - eu am ajuns la concluzia ca sunt oameni care trebuie sa treaca prin asemenea experiente pentru a ajunge acolo unde le e locul. Sanatate multa iti doresc.

      Ștergere
  22. Azi mi-am gasit ceva timp sa citesc pe indelete. Inca o data mi-ai confirmat cat de puternica esti, un model pentru mine, cel putin. Iti multumesc ca esti aici si impartasesti cu noi, imi dau seama in felul asta ca problemele altora sunt fleac si totusi se plang din orice. Multa sanatate!

    P.S. Daca ai nevoie de ceva recomandari de medici, let me know, poate te ajut cumva.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Alina, merci, chiar nu am de gand sa ma intorc pe drumul cu mersul la medici, sper sa nu mai am vreodata nevoie de asta, simt ca nu acolo e rezolvarea. :)

      Ștergere
  23. Citind postarea ta (cu intarziere, fiindca am fost in concediu), realizez inca o data cat de putin apreciem aspectele frumoase din viata si cum ne consumam pentru tot felul de nimicuri, cand - de fapt - viata ne poate rezerva necazuri adevarate; si asta, cand ne asteptam mai putin...
    Esti o persoana puternica, nu stiu cati dintre noi ar fi in stare sa reziste unor asemenea momente dificile, pastrandu-si optimismul. E putin spus ca, viata nu a fost blanda cu tine. Sper ca, in compensatie, pentru toate aceste incercari sa primesti tot ceea ce iti doresti, sa fii rasplatita cu momente mult mai frumoase decat cele traite pana acum! Si sa ai aproape acele fiinte dragi sufletului tau, care sa te merite!

    Anca

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Anca, sper si eu - astept cu nerabdarea momentul in care o sa-mi strig fericirea in vant. :)

      Ștergere
  24. Esti o femeie foarte puternica,tot respectul,iti doresc tot binele din lume!

    RăspundețiȘtergere
  25. Camelia, mama mea a facut un infarct saptamana trecuta. Acum e binisor. As avea o rugaminte, daca se poate. Sunt putin derutata in privinta regimului, mama fiind mare amatoare de snitele si altce chestii gen :) Incerc sa gasesc alternative sanatoase, dar imi cam prind urechile. Spune-mi, in ceea ce priveste alimentatia, tu te-ai inspirat de undeva ( carte de bucate, site ) sau ti-ai urmat instinctul, respectand niste reguli? Multumesc.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Sanatate multa, in primul rand. Nu m-am inspirat de nicaieri, eu n-am mancat niciodata gras, prajit, nu prea am facut excese de nici un fel, insa in timp am invatat sa-mi ascult si mai bine organismul. Eu in 2002 mi-am scos fierea si de atunci am invatat ca ce-ti trece medicul pe lista ca alimente permise nu inseamna ca e cea mai buna alegere pentru tine, am avut atentie la ce mi-a spus corpul dupa ce mancam un anumit aliment si daca nu-mi facea bine nu-l mai mancam - asta a fost ghidul meu si este si acum. Ca perioada de tranzitie mama ta poate sa incerce ceea ce ii placea pana acum in varianta facuta la cuptor (inclusiv snitele), dupa un infarct n-are nevoie sa se simta privata de ce ii place, i-ar face mai mult rau decat bine.

      Ștergere
    2. Multumesc, Camelia :)

      Ștergere
    3. Cu placere, da-mi mail/ mesaj pe Facebook daca pot sa te ajut cu alte informatii.

      Ștergere
  26. Răspunsuri
    1. Bine, inca am probleme care nu s-au rezolvat, dar merg inainte.

      Ștergere