Despre ...


Postarea asta e despre tot si despre nimic, e despre viata, despre oameni, despre amintiri, despre dorinte, despre minciuni, despre iluzii, despre schimbari, despre mine, despre tine, despre el, despre noi, despre tot ce poate sa insemne viata, cu bune si cu rele. Nu stiu daca va avea vreo logica ceea ce scriu, nu stiu daca am sa reusesc sa exprim ceva, dar am prea multe ganduri in minte si cred ca asta e cea mai buna metoda de a elibera putin presiunea.

Cred ca amintirile sunt cele care ne salveaza atunci cand nu ne-a mai ramas nimic ... decat amintirile, cred ca invatam sa apreciem niste lucruri/ oameni doar atunci cand devin o amintire, cred ca daca n-am avea amintiri ar fi groaznic. Insa mai cred si ca amintirile sunt alea care te pot duce in cea mai neagra gaura atunci cand nu vrei sa accepti ca sunt doar amintiri si ca nu poti retrai ce-a fost. 

Oamenii se schimba, unii in bine, altii in rau, insa amintirile raman acolo si din cand in cand iti reamintesc ce-a fost, ce-ar fi putut sa fie si tot ce nu e. Uneori iti mangaie sufletul, uneori te duc in cea mai neagra gaura, uneori te fac sa zambesti larg, iar alteori te fac sa plangi cu lacrimi amare. Dar sunt acolo .... doar tu decizi daca le lasi sa-ti faca rau sau bine. Doar de tine depinde daca le lasi sa fie amintiri sau le dai puterea sa te afecteze.

Drumul amintirilor e unul periculos, mai ales cand amintirile alea vin la pachet cu oameni, si de cele mai multe ori ajungi sa te ratacesti daca o apuci pe drumul asta. Eu incerc mereu sa-mi amintesc ca sunt oameni care vor fi mereu in inima mea, dar nu si in viata mea. Uneori imi iese, alteori nu ... si doare. Si atunci incerc sa-mi amintesc ca pana la urma e vorba de mine si de ceea ce vreau eu, ceilalti doar apasa niste butoane si poate rostul lor doar asta e ... sa apese butoanele, de ce sa le dau eu un rol mai important? De ce sa imi pun intrebari care nu-si au rostul?

Cea mai grea lupta a mea este sa traiesc in prezent si sa nu privesc in urma. De multe ori ma gandesc ca mintea este uneori cel mai mare dusman si ca oricat as vrea nu pot sa tin in brate o amintire. Uneori e nevoie doar de cateva acorduri dintr-o melodie ca amintirile sa vina navala, alteori ma bucur doar de clipa asta ... e parte din viata, e parte din mine ... si pana la urma tot ce conteaza este sa iau lucrurile asa cum sunt, sa ma iau pe mine asa cum sunt astazi, sa inteleg ca unele lucruri raman doar amintiri, ca altele raman doar dorinte si ca unele poate se vor transforma in altceva ...

Incerc sa ma bucur de fiecare in parte, chiar daca unele imi ard sufletul ...

8 comentarii:

  1. Camelia draga. Zambet. :)
    Eu cred cam asa.
    Nimeni nu poate trai complet, cu totul in prezent. Adica arhitectura creierului nostru nu ne permite una ca asta. Cred ca ideea e data de gradul de detasare legat de unele intamplari ale trecutului. Si, uneori, cred ca oricat am incerca sa nu lasam puterea unor persoane, acestea tot reusesc sa ne raneasca.
    Acestea fiind zise, azi ma duc la film. La Cartea Junglei, varianta noua. Cred c-o sa fie fain :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Eu zambesc si cand plang. Sper ca a fost misto filmul. :)

      Ștergere
    2. Pfff, foarte mult mi-a placut :) Da, stiu cum e zambetul ala printre picaturi de apa din ochi.

      Ștergere
  2. Offf, din pacate experienta ma face sa cred ca oamenii se schimba insa numai in rau :( Cat despre amintiri....si mie imi place uneori sa colind printre ele, dar numai prin cele frumoase. Pe cele urate le-am blocat cumva, chiar daca poate nu e ok, poate ar trebui sa le privesc direct in fata, poate asa n-or sa mai doara...cine stie?

    RăspundețiȘtergere
  3. Sunt de acord ca mintea este cel mai mare dusman, este si intotdeauna a fost, pemtru mine sunt suficienti "demonii' din prezent, ma stradiesc ca amintirilor sa le dau statutul pe care il merita de fapt: sunt parti din mine asupra carora nu mai pot interveni. Si atunci la ce bun sa te copleseasca? Sunt franturi, mai frumoase sau mai putin, dar atat... Cum ziceam, eu ma lupt cu prezentul asta mi-ar mai lipsi sa ma mai lupt si cu trecutul.

    RăspundețiȘtergere
  4. Cunosc foarte bine ceea ce spui cat si gustul lacrimilor amare.. Nu mai putem schimba nimic din trecut, e timpul sa ne bucuram de prezent si sa gandim optimisti spre viitor.
    Cand ma napadesc amintirile triste..plang..ce pot sa fac?..si imi trece imediat.
    Am invatat sa traiesc cu lupta asta interioara, o accept asa cum e, dar nu va pune stapanire pe mine. Am prea multa pofta de viata si de frumos ca sa ma poticnesc in lucruri amare.
    Noapte buna, Camelia. :)

    RăspundețiȘtergere
  5. Sincer, nu cred ca exista macar un singur om care sa nu traiasca in trecut. Cred ca pana la urma asta inseamna viata, sa poti duce in spate trecutul...
    Mult curaj, Camelia, si multa putere de lupta!

    RăspundețiȘtergere
  6. Amintirile ma rascolesc... Cum spunea si Loredana si eu am inceput de vre-o tri ani sa renunt la toti cei ce se gudurau pe langa mine si care aveau o atitune negativa. Prefer singuraratea in locul unei imitatii de prietenie doar ca sa mai aiba subiect de barfa. Amintirile raman si incerc sa ma bucur ca am putut trai acele momente cu intensitate. Spunea un amic, Invat din trecut sa pot stapani prezentul, privind catre viitor.

    RăspundețiȘtergere