Cum a fost septembrie

Luna trecută a început frumos, cu o vacanță la care visam de mult timp, după care Alma a murit și lumea mea, așa cum am construit-o și o știam, s-a făcut bucăți. Știam că va fi oribil și că durerea va fi greu de dus, dar este mult mai rău ... nu e prima dată când trec prin asta, știam de acum câțiva ani că momentul când Alma va pleca va fi unul definitoriu pentru mine și modul în care privesc viața. 

Nu vreau să vorbesc despre ce-am pierdut și ce mă doare, însă vreau să vă spun că pentru mine perioada asta e una de redescoperire/ regăsire/ reconstrucție. Mi-am dat timp să simt durerea și toate sentimentele care mă încearcă, nu grăbesc nimic, am ieșit mult din casă pentru că e goală și lipsa ei apasă rău de tot, încerc în fiecare zi să mă concentrez pe cine sunt și pe lucrurile mici care îmi aduc un zâmbet. 

Mi se pare că am prea mult timp liber - e doar o senzație, viața cu câini înseamnă disciplină, program cu ieșiri afară și multe alte lucruri, după mai mult de 25 de ani în care am avut în permanență cel puțin un cățel ... e greu și ciudat. Serile sunt cele mai grele, așa că încerc să mă relaxez cu o carte bună și lumânări parfumate, încerc să-mi ocup mintea și să nu mă gândesc la ce mă doare atât de tare, încerc să mă relaxez. Uneori îmi iese, alteori nu.

Cei ce ați pierdut animale, în special căței, probabil că o să înțelegeți exact ce simt când spun că mi-e greu să respir. Am simțit nevoia să fug de multe ori în ultimele săptămâni - să fug de gândurile mele, să fug de acasă, să fug din București. Și am făcut asta - am plecat la munte, am stat pe un pod în Bușteni și am respirat, m-am gândit, mi-am șters lacrimile și mi-am amintit mie că viața e așa cum ți-o croiești. 

Înainte să plec în Polonia mi-am luat o geantă de la Desigual care îmi place la nebunie, nu a fost o achiziție planificată și nici nu am avut intenția să cheltui atâția bani pe o geantă, dar nu regret. Deși e mare (nu am mai purtat de ani buni genți mari) e foarte ușoară și practică, merge și ca geantă de călătorie pentru o noapte, am luat-o de multe ori cu mine luna asta. 

A trebuit să fiu extrem de atentă la partea de îngrijire pentru că de la tot ce s-a întâmplat + mult plâns pielea mea a reacționat violent, m-am confruntat cu dermatită și cu alte probleme din cauza stresului. Nu am riscat cu produse noi, cu excepția acestora pentru buze pe care le-am luat din Rossmann. 

Sunt de la Bielenda și îmi plac mult. Serul este cu colagen și PHA și are efect exfoliant, însă se aplică ca orice produs de buze peste noapte, iar masca este cu colagen, PDRN și un complex cu acid hialuronic. Nu le-am văzut în România, dar probabil vor apărea și la noi.  

Nu sunt bine nici fizic și nici mental, știu asta, despre ce e în sufletul meu nici nu vreau să vorbesc, dar mai știu și că va trece - nu m-am alimentat cum trebuie, nu beau suficientă apă, am avut probleme cu somnul și încerc să rezolv încet încet toate astea. Dar adevărul e că sunt zile când nu am chef de nimic și fac totul din obișnuință, mecanic.

Dar am și zile când încep ziua cu un bol cu iaurt grecesc, fructe pline de antioxidanți și granola proteică, când îmi amintesc că e cazul să îmi ajut corpul și mintea, când mă gândesc cu recunoștință la legăturile speciale pe care le-am avut în viața asta. Tristețea e ceva absolut normal când pierzi ce iubești, o trăiesc așa cum vine și merg înainte.

Nu am mai purtat de ceva vreme Flowerbomb de la Viktor & Rolf și mi s-a părut potrivit pentru prima parte din lună, e un parfum care îmi dă o stare de bine și îmi amintește de o versiune a mea care avea sufletul mult mai ușor și care nu avea atâtea cicatricii pe inimă. Vremea s-a schimbat și toamna e în elementul ei, așa că am trecut la parfumuri mai gurmande, dar despre ele vă spun cu altă ocazie, mai ales că am câteva noutăți interesante.

Fiecare dintre noi procesează și trăiește durerea, respectiv pierderile, diferit. Eu am nevoie de timp cu mine, de liniște, nu mi-am pus niciodată durerea pe umerii altcuiva și știu că celor foarte apropiați mie le e greu, dar e singurul mod în care eu pot face pace cu ce se întâmplă. Am nevoie să mă uit în jur, să îmi reamintesc cât de mici suntem în lumea asta și că totul e trecător, să ma concentrez pe frumos și pe ce merită și să renasc. Asta am făcut de câte ori mi-am pierdut câte o bucată de suflet și asta fac și acum. 

Cel mai greu este să găsesc un echilibru, să încerc să fiu rațională și să nu las emoțiile să mă copleșească. Modul în care Alma a plecat a fost cel mai ușor pentru ea și sunt profund recunoscătoare că nu s-a chinuit, dar pentru mine a fost un șoc și încerc în fiecare zi să accept că am avut-o în brațe perfect ok și în câteva ore nu a mai fost. 

Ridic de multe ori capul spre cer și încerc să zâmbesc printre lacrimile care încă apar. Asta e realitatea din viața mea în acest moment și eu sunt destul de înfiptă cu picioarele în pământ cât să știu că a-ți arăta vulnerabilitatea e semn de curaj, nu de slăbiciune.

Am încheiat luna cum am început-o - cu o călătorie într-un loc nou. Ne-am întors în Sicilia după 3 ani și de data asta am ales Palermo. A fost o escapadă scurtă, ne-am dus să ne plimbăm, să descoperim ceva nou și să îi mai dăm Siciliei o sanșă după experiența cu Catania. Am plecat cu așteptări realiste și Palermo ne-a plăcut mult, chiar dacă e haotic, murdar și într-o mișcare continuă. Intenționez să povestesc mai multe despre oraș pentru că merită.

Cum a fost septembrie pentru voi?