Sa ne cunoastem mai bine ...

In ultimele zile s-a tot discutat pe blog despre cititorii activi, comentarii, pareri personale, etc., asa ca m-am gandit ca azi sa facem un efort sa ne cunoastem mai bine. Ce vreau sa zic prin asta? Eu am sa va spun un lucru despre mine, destul de personal, zic eu, si astept in schimb sa-mi lasati comentarii la postarea astea in care sa-mi impartasiti ceva despre voi, un lucru care credeti ca ma va ajuta sa va cunosc mai bine, un lucru care credeti ca va reprezinta.

Acum 3 ani, la cateva zile dupa ce am implinit 28 ani, am suferit un infarct. Si, pot sa spun acum, am avut zile sa traiesc ... din cauza unor incurcaturi, salvarea a ajuns la mine dupa 40 de minute, iar la spital am ajuns la mai bine de o ora si jumatate dupa ce se intamplase (au reusit sa ma stabilizeze foarte greu, iar cand au reusit sa ma duca la salvare, am facut un alt puseu de tensiune si a trebuit sa fiu intubata, in sfarsit ... detalii care acum nu mai au nici o importanta).

La spital, am dat peste o doctorita care urla "domnisoara, mori si nu am cum sa te salvez" (de parca era vina mea ca spitalul nu avea aparatura medicala necesara). Replica mea la reactia ei? Am ras si i-am spus "daca n-am murit pana acum, nu mai mor" (cred ca fiecare isi cunoaste organismul mai bine decat oricine altcineva si stiam ca ce-a fost mai rau trecuse). Nu a fost inconstienta, ci doar realitatea unui om care vazuse moartea. Nu are sens sa va spun ce a insemnat internarea si faptul ca se uitau la mine ca la un fenomen ciudat (cum sa faci infarct la varsta asta?). Oricum, dupa 3 zile, am iesit din spital pe propria raspundere si mi-am promis mie ca am sa traiesc.

Am iesit din spital ciuruita (anticoagulante in stomac, sange luat din 4 in 4 ore - din maini, din picioare) si cu un singur gand in cap: ca pot muri in orice secunda si nu are nimeni ce sa-mi faca. Eu sunt o persoana puternica si nu prea ma darama nimic, insa la cateva zile dupa acest episod, am suferit o depresie destul de urata pentru ca retraiam clipele alea (cand am facut infarctul eram singura in casa si au trecut minute bune pana am reusit sa pun mana pe telefon sa anunt pe cineva, am avut noroc ca mintea mea a functionat bine si mi-am dat seama ca sunt in pericol si m-am intins pe jos fara sa mai fac vreun efort si m-am dus spre telefon doar in momentul in care am simtit ca pot sa respir cat de cat). Persoana cu care eram in acea perioada a considerat ca e prea greu de dus asa ceva si a dat bir cu fugitii, parintii mei au ramas socati de ce s-a intamplat, iar eu a trebuit sa ma lupt singura cu gandurile mele. Reactia oamenilor din jurul meu a fost de-a dreptul ciudata: cum ai putut sa ne faci asta? De parca eu imi provocasem singura infarctul si de parca nu eu trebuia sa traiesc cu urmarile toata viata.

Ce am invatat din asta? Ca iubesc prea mult viata ca sa las o boala sa ma invinga. Viata mea n-a mai fost la fel dupa acel infarct, sunt un om dependent de medicamente toata viata si sunt lucruri pe care nu le mai pot face, dar asta nu ma opreste sa ma bucur de lucrurile care imi fac placere. De aceea s-a nascut si acest blog.

Mi-am schimbat radical modul de a privi viata si lucrurile care se intampla in jurul meu. Si de asemenea am invatat sa privesc altfel oamenii care ma inconjoara. Cred si in ziua de azi ca a fost o incercare si o lectie pe care am primit-o.

Nu astept sa ma compatimeasca cineva sau sa-mi spune cuvinte frumoase. Nu am nevoie de asta.

Asta e realitatea mea si cu ea ma lupt zilnic, dar poate asta va fi o lectie de viata si pentru unele dintre voi: suntem niste frunze in fata destinului si ar trebuie sa invatam sa apreciem ce avem si sa ne bucuram de lucrurile marunte in viata si sa traim fiecare clipa pentru ca nu stim ce ne rezerva ziua de maine.

Astept "povestea" voastra!

35 de comentarii:

  1. Am citit cu sufletul la gura tot ce ai avut de zis, ma bucur extrem de mult ca ai vrut sa impartasesti aceasta "poveste" cu noi si mai ales ma bucur ca TU esti bine.. in momentul acesta simt ca te cunosc mai bine si sunt recunoscatoare ca am descoperit blog'ul tau, am invatat sa imi traiesc viata, sa ma bucur de lucrurile marunte care imi fac placere chiar daca oamenii din jur poate nu ma inteleg deoarece nu se stie niciodata ce ne aduce ziua de maine.
    Eu nu prea am ce sa iti povestesc, sunt destul de micuta si pot spune ca inca nu am trecut prin viata: sa pot da sfaturi oamenilor, sa inspir oamenii prin cuvintele mele.
    Ma repet, sunt extrem de recunoscatoare ca ti-am gasit blog'ul, locul in care tu impartasesti cu noi lucrurile frumoase dar si lucrurile crunte care trezesc la viata orice persoana.
    Am inteles ca nu vrei sa fi compatimita si te inteleg, sper ca vorbele mele sa nu iti inspire acest lucru dar pur si simplu nu stiu cum sa ma exprim, imi este foarte greu sa scriu tot ceea ce simt.
    Sa fi puternica no mather what, doar tu stii ce simti, ce iti doresti, intr-adevar parerile celor din jur conteaza.. dar nu atat incat sa iti duca moralul la pamant!
    Iti spun un singur lucru: What doesn't kill you make's you stronger!

    Hugs!

    Imi cer scuze pentru posibilele greseli de ortografie dar chiar nu am mai stat sa verific..

    RăspundețiȘtergere
  2. Buna Camelia,pot spune ca povestea ta ma impresionat foarte foarte tare.
    Eu una nu ma plang prea tare in ceea ce priveste sanatatea.Am avut si perioade mai bune si mai proaste.Era sa fac diabet la varsta de 11 ani plus ca intrasem intr-o stare de depresie.Stiu..eram mica ,tocmai de aia ma minunez si eu.Am avut o profesoara care tinea mortis sa ma umileasca de fiecare data ,de fata cu celelalte cadre didactice si asa mai departe.M-am inchis in mine de suparare si greu am mai trecut peste evenimente de genul acesta.Ca sa exemplific:,,greseam o nota la pian,sau inlocuiam,isi chema toate colege si incepea<>"
    Apoi,parintii mei nu se inteleg deloc.Stau nu mai de dragul meu si al surorii mele.Eu am 18 ani,ea are 7.Deci este inca micuta si ai mei considera ca nu vor sa ii provoace un soc prea mare mai ales ca incepe scoala.
    Apoi..alt lucru care ma deranjeaza enorm este inaltimea mea.Am 1,58 si toti din clasa sunt mai inalti ca mine.Incepand de la profi care imi rad in nas cu replici,,in ce clasa esti tu?'' pana la unii idioti care imi pun porecle.Cu acest lucru nu m-am impacat niciodata si nici nu cred ca voi trece prea usor.Uneori ma supar,plang pentru ca nu pot sa fiu mai inalta,alteori nu bag in seama nimic din ce se vorbeste.Multumesc lui Dumnezeu ca mi-a dat un iubit bun,care ma intelege si ma incurajeaza de fiecare data.Are 1,80 si nu ii este rusine cu mine.Cum s-au intamplat cu alte persoane ,atat de sex feminin cat si masculin.

    Consider ca viata este mai importanta decat orice si merita traita din plin.
    Nu doresc sa aud comentarii negative pentru ceea ce am scris.Cu aceste lucruri ma confrunt.Uneori plang,alteori rad. Aceasta este viata mea si sunt constienta ca multi alti oameni traiesc anumite drame si ceea ce eu am scris este un nimic pe langa altele.

    RăspundețiȘtergere
  3. Hm,sincer,nu stiu daca ar avea cineva ce cuvinte frumoase sa iti spuna,in astfel de situatii cel mai bine e sa asculti persoana si atat- asta e modul dupa care "operez" eu.

    Povestea mea...Nu stiu daca am o poveste,sunt inca tanara,nu am implinit 20 de ierni*spun ierni pentru ca sunt nascuta iarna*.Pot doar sa spun ca am un foarte mare defect-ma agat de trecut,de persoane din trecut care nu mai sunt sau fie au disparut din viata mea,si asta imi afecteaza foarte mult tot ceea ce fac.Dar asta sunt,si nu stiu daca are rost sa ma schimb.Daca cineva ma place ma plce asa cum sunt.Pot sa spun doar ca ma afecteaza mult ceea ce s-a intamplat in jurul meu in ultimul an si jumatate- bunicul meu a murit iar acum nici o luna a murit un prieten.
    Cred ca atunci am realizat cat de efemera e viata si cat de usor se poate sfarsi,si mi-am propus sa traiesc totul la maxim,si asa am facut.Pot sa spun sincer ca abia acum o luna am iesit din starea mea de letargie si am inceput sa nu ma mai preocup de tot ce cred cei din jur,si pur si simplu sa-mi traiesc viata asa cum e sicum imi place mie.

    In rest...astept sa scap din cuibusor si sa-mi incep viata pe cont propriu intr-un oras pe care il iubesc.

    Nah..nu e tocmai o poveste,e o intamplare.Dar din nou...nu multi oameni au povesti pana la varsta de 19 ani,doar intamplari prin care au trecut si care constituie povestea lor.

    O zi cat mai placuta in continuare!

    RăspundețiȘtergere
  4. E impresionanta povestea ta. Se vede ca esti o persoana puternica.. stii ca se zice ca Dumnezeu nu iti da mai mult decat poti duce. Sper sa fii cat mai bine in continuare!

    RăspundețiȘtergere
  5. In primul rand vreau sa iti spun ca m-a impresionat povestea si nu ma asteptam deloc la asta. Am inteles ca de atunci iei pastile dar ai mai avut si alte probleme? Acum cum stai cu sanatatea? Sper ca esti ok... Si eu ma speri in anumite momente cand am un junghi in piept spre sanul stang si nu pot respira bine dar, din fericire, imi trece repede. Nu i-am dat importanta pana acum dar patesc asta de mai bine de 1 an (si abia am 19). Incerc sa inteleg prin ce ai trecut dar nu e usor pentru ca e greu sa intelegi cu adevarat ceva daca nu ai trecut prin asta. Sunt convinsa ca a fost foarte greu si socant. S-a intamplat brusc sau ai mai avut probleme inainte? Nu mi-a placut reactia celor apropiati tie care, din cate am inteles din ce ai scris, in loc sa fie alaturi de tine dadeau vina pe tine pentru ce ti s-a intamplat.

    Despre mine nu am mare lucru de zis... inca sunt mica, abia am terminat liceul anul asta si am intrat la facultate. Viata mea nu e nimic special, distractiv, sunt o fire foarte retrasa si imi fac prieteni foarte greu. Prind greu incredere in oameni dar atunci cand ma apropii de cineva, acea persoana devine foarte speciala pentru mine. Nu pot spune ca am o gramada de prieteni, am putini dar macar sunt prieteni adevarati. Cea mai buna prietena a mea e mama, as renunta la orice pentru a iesi sau a sta cu ea. Sunt impreuna cu prietenul meu de 4 ani (am implinit in aceasta vara) si inca suntem foarte fericiti impreuna. Acum o luna mi-a murit catelul pe care il aveam de la varsta de 4 ani si imi este foarte dor de el. Desi m-am lasat convinsa si am creat blog-ul nu vreau sa sa scriu nimic de viata mea personala pentru ca exista multe persoane rele care sigur ar avea multe de comentat. O poveste anume, mai speciala nu prea am de zis dar ti-am zis cateva cuvinte despre mine. Sper ca nu te-am plictisit. Te pup!

    RăspundețiȘtergere
  6. Eu am facut peritonita la 25 de ani... 36 de copci, tot stocul de antibiotic nush-de-care al spitalului, 2 sapt la reanimare. Si am trait...

    RăspundețiȘtergere
  7. Pai nici nu stiu cu ce sa incep. iti urmaresc blogul de ceva timp si am participat la un giveaway, dar in rest nu am lasat comentarii fiindca nu fac acest lucru decat atunci cand am ceva important de spus sau daca am vreo nelamurire.
    Dar fiindca asta e norocul mediului virtual, ca poti sa spui verzi si uscate oricui are rabdare sa citeasca...
    Eu sun Oana, am 23 de ani(24 peste cateva zile), sunt dintr-un oras mic si sunt casatorita. Momentan, inca ma lupt sa ma comodez cu viata "de adult". Am gasit cu greu un serviciu care imi place, dar care e foarte prost platit, sotul nu castiga nici el prea bine si locuim in chirie intr-o garsoniera mica si sufar fiindca n-am balcon si se tot face mucegai-eu, copil cescut la tara, intr-o casa mare parca ma sufoc la bloc. Am avut candva o relatie care s-a terminat prost si imi pare rau ca de atunci sunt convinsa ca n-as mai putea iubi pe nimeni la fel si acest lucru ma intristeaza. Singurele momente de bucurie le am si eu pe blogul meu, cand imi mai scriu si mie oamenii una-alta, mai uit de griji. Sigur ca stiu ca sunt norocoasa ca macar suntem toti sanatosi si chiar sa avem ce pune pe masa si sa platim facturile sunt bani. Dar stii cum e, omul asa e facut, sa vrea mereu mai mult. Asa ca am invatat sa ma bucur de lucrurile marunte din viata, sa nu imi pierd optimismul(pe care il maschez cat pot, se pare ca oamenii din jur vor sa te intristeze cu orice ocazie) si sa sper ca, daca nu mau batuta, viata o sa fie mai buna candva.

    RăspundețiȘtergere
  8. In primul rand trebuie sa spun ca m-a impresionat povestea ta si prin faptul ca ai facut-o publica ai dat dovada de curaj, dupa parerea mea, pentru ca nu stii niciodata ce impresie vei crea, sunt destui oameni care arunca doar cu cuvintele fara sa le pese daca jignesc sau nu, dar asta deja se stie.

    In al doilea rand, m-am gandit vreo ora dupa ce am citit postarea ta daca ar trebui sa zic ceva sau nu si pana la urma am luat o decizie.
    Acesta e unul din lucrurile care ma caracterizeaza: sunt de multe ori indecisa pentru ca analizez mult prea mult o situatie/problema si ma pierd in detalii nesemnificative, dar sunt constienta de acest defect care s-a dovedit a fi foarte obositor dpdv mintal de-a lungul timpului si prin urmare trec cateodata in cealalta extrema si ma las dusa de val, insa ma bucur ca instinctul nu mi s-a tocit, desi de cele mai multe ori incerc sa il reprim sau mai bine zis incerc sa ma conving ca nu pot face ceva doar pentru ca asa imi spune instinctul.
    Nu-mi place sa vorbesc mult despre mine prefer pe altii sa isi dea cu parerea, asa ca inchei aici si iti doresc o seara placuta :).

    RăspundețiȘtergere
  9. Camelia, i'm speachless... m-a impresionat foarte mult povestea ta si ma bucur ca ai avut si ai puterea sa mergi mai departe. esti un om special si bun si asta reiese si din cuvintele ce le scrii pe blog, chiar daca nu te cunoastem.

    Eu despre mine nu stiu ce sa-ti spun, tot timpul ma blochez cand trebuie sa ma descriu, sau sa spun ceva despre mine...:P
    in momentul acesta chiar am impresia ca n-am nimic special de spus :)

    pt DEDEEA - eu am 1.60, dar nu mi-a fost niciodata rusine cu asta. nu esti chiar atat de mica, nu ar trebui sa te complexeze lucrul asta. Fi mandra de tine asa cum esti, ca si fetele micute sunt frumoase, chiar au farmecul lor, parca sunt asa mai gingase. :P

    RăspundețiȘtergere
  10. camelia,am ramas pe ganduri de cand am citit povestea ta,e trist sa patesti asta fix cand ai chef de multe lucruri.
    imi cer scuze ca nu comentez pe aici,dar citesc cam toate blogurile de make-up de pe la noi,plus multe altele din afara,make-up si fashion...si mi-ar fi imposibil sa comentez pe toate.
    eu am 19 ani,ai mei s-au despartit cand eram mai micuta si am suferit mult din cauza asta,dar am trecut peste.
    insa ce m-a dat peste cap acum o saptamana e faptul ca mi-a spus fratele meu de 25 de ani ca va avea un copil...asta nu ar fi o veste trista,dar e al unei fete pe care nu o iubeste.si de atunci numai la expresia fetei lui ma gandesc,cat de trist era gandindu-se ce urmeaza... de cand mi-a spus sunt numai pe ganduri si e toata situatia ciudata,nu cred ca are rost sa dezvolt mai mult de atat.
    in fine,eu te pup si promit ca incerc sa devin comentatoare activa:*
    ps:dedeea,si eu aceeasi inaltime o am si ma simt foarte ok,cateodata chiar imi place ca sunt aia mica si simpatica:)) si pentru zilele in care nu sunt multumita,guess what,am tocurile magice ;)) :*

    RăspundețiȘtergere
  11. Seneca era de parere ca oamenii care urca si coboara drumurile grele si prapastioase ale vietii sunt luptatori curajosi iar cei care se complac intr-un repaus rusinos sunt niste netrebnici. Sunt convinsa ca multi dintre noi au trecut sau trec prin drame pe care nu pot sau nu vor sa ni le destainuie.
    Nu vreau sa vorbesc de spre lucruri triste, chiar daca ele ne formeaza si ne fac mai puternici. Conteaza sa privim inainte, asa ca tine Camelia, sa incercam sa ne adunam puterile si sa ne bucuram de viata (cu bune si cu rele).
    Cineva spunea ca niciodata nu e prea tarziu, prea tarziu sa incepi din nou, prea tarziu sa fii fericit.
    Despre mine nu stiu ce sa-ti spun..am 23 de ani,am terminat facultatea anul trecut si m-am mutat la iubitul meu, cu care sunt de sapte ani, intr-un orasel de provincie.Desi ne iubim mult momentan trec printr-o perioada putin confuza incercand sa-mi gasesc un rost, un scop, sa ma gasesc pe mine...
    Ma bucur de scurtele intalniri cu persoanele dragi, de zilele in care merg la cumparaturi sau citesc o carte buna, de momentele cand va citesc articolele.. Poate nu sunt lucruri marete dar mie imi fac mult bine. In viitorul apropiat voi da drumul unei mici afaceri si sper ca ma voi simti mai implinita pentru ca "munca inobileaza sufletul":).
    Mi-a placut mult ideea ta de a ne cunoste mai bine. Am blogul de ceva timp iar acum doua luni l-am descoperit pe al tau si al catorva fete din "zona", asta m-a facut sa nu mai fiu asa "superficiala" si sa impartasesc mai multe pareri personale.
    Chiar daca nu ne cunosteam decat din postari imi pari o tipa super si foarte cerebrala. Iti doresc din suflet sa fii fericita :*

    PS: am citit cu interes toate comentariile de pana acum si am savurat fiecare povestioara. Sper sa fie cat mai multe fete care vor sa ne vorbeasca despre ele si sa nu se inghesuie la comentarii doar atunci cand e vorba de produse moca.

    RăspundețiȘtergere
  12. Si eu simt ca pe langa povestea ta , eu nu am nimic important de zis.. Insa, vreau sa stii ca tu nu esti de compatimit..ci de admirat. Asa ca te admir pentru ceea ce esti si pentru puterea de care dai dovada.

    Eu imi consider intreaga mea viata o poveste...nu am una anume si nimic special ce m-a determinat sa fiu acum ceea ce sunt. Plang, rad, ma bucur de timpul liber, intru in belele mai mari decat mine fara sa constientizez macar, ma indragostesc, sufar..am inima franta mai des decat mi-am imaginat vreodata, deoarece ma atasez extraordinar de repede de absolut tot ce-mi place. Insa..ar fi ceva ce m-a trezit la realitate destul de brusc si dur.

    Mi-a luat ceva timp sa ma hotarasc daca sa povestesc asta sau nu..si nici acum nu-s convinsa ca e cel mai bine asa pentru ca multe dintre voi probabil vor judeca. Eu consider ca sunt momente in care daca nu ai trecut prin situatia respectiva este peste puterile tale sa critici sau sa judeci.

    Anul trecut incercand sa trec peste o relatie nu prea reusita de doi ani de zile, am plecat la mare cu fetele ..si spre nefericirea mea pe drum am cantat "vara asta am sa ma-ndragosteeeeesc". Si asa a si fost, lucru pe care nu-l mai simtisem niciodata atat de profund, atat de intens..s-a intamplat. Si cum totul timp de cateva luni( pt ca a continuat si dupa escapada la mare) pentru mine parea..."mult prea perfect" s-a dovedit ca asa si era.."mult prea perfect ca sa fie adevarat". Povestea de iubire ce m-a rascolit si mi-a trecut prin toti porii s-a dovedit ca nu era formata doar din doi oameni..ci din trei, care intr-un final s-au transformat in patru. El era din Bucuresti..lucru care nu-l impiedica sa vina o data , de doua ori pe saptamana la mine sa ma vada..dar tot acest lucru, m-a impiedicat pe mine sa-i vad mai bine viata de acolo. Faptul ca l-am vazut pe el mai atasat de mine decat a fost oricine altcineva vreodata, faptul ca ma idolatriza uneori si ma facea sa ma simt importanta m-a impiedicat sa vad anumite chestii. Spre surprinderea mea, avea o viata a lui..cu altcineva chiar legata prin doua inele simbolice. Viata , care sustinea el, nu mai mergea demult bine si avea sa se incheie cat de curand. Probabil d-asta n-a considerat ca e cazul sa stiu si eu. Insa, google-ul mi-a fost prieten. Dintr-o intamplare am aflat..si s-a spulberat tot ce credeam eu ca am avut vreodata. Si stiu ca am spus ca s-au transformat in patru..brusc a aflat ca o sa fie tatic, fapt care l-a determinat sa se intoarca la "viata lui". M-am trezit, deci fara sa vreau intr-un cerc total nepotrivit si am fost pusa in fata unei situatii pe care nu ma gandeam ca o sa o traiesc vreodata, si mai ales atat de devreme. Dar cum intotdeauna trebuie sa ridici capul sus si sa-ti asumi responsabilitatile..am continuat sa-mi vad de viata mea. Am iertat si sunt chiar fericita pentru el.. Mi-au ramas amintirile si nicio minciuna n-o sa stearga asta. Am avut multe de invatat si acum sunt mandra ca in ciuda situatiei, m-am simtit mai iubita decat oricand si am stiut ce inseamna sa se faca orice pentru tine..

    Acum incerc sa deschid ochii mai bine, insa nu fug niciodata de fluturii in stomac pe care-i aveam in perioada aia si de naivitatea cu care construiesti uneori o relatie. Eu doar o astept sa vina..

    RăspundețiȘtergere
  13. Am citit povestile tuturor si sincer m-au impresionat.:(.
    Pentru Anda si Pucca>:d< chiar nu stiam ca si voi sunteti micute de statura.Va multumesc inca o data pentru sfaturi si indrumari.Multumesc si Cameliei pe aceasta cale ,pentru ca a reusit sa ne apropie mai mult.Chiar daca este o apropiere virtuala.

    RăspundețiȘtergere
  14. Cel mai cumplit lucru pe lumea asta, dupa parerea mea, e sa fii singur. Sa nu ai pe nimeni care sa te ajute la o adica. BIne, cu totii - probabil - avem "un prieten", dar cati dintre acesti prieteni sunt langa tine cand ai o problema? Pana la urma,fiecare are viata lui, prioritatile lui. Gandul ca mi s-ar putea face rau si sa nu fie nimeni langa mine sa ma ajute ma bantuie din ce in ce mai des. E cumplit ce ti s-a intamplat, dar cel mai important e ca ai fost(si esti) un om puternic. Bafta multa in tot ceea ce faci!!!

    RăspundețiȘtergere
  15. Beibiii, asta ar trebui sa invatam toti - sa traim fiecare clipa si sa ne bucuram si de lucrurile marunte pentru ca nu suntem nimic si niciodata nu stii daca mai exista si "maine".

    RăspundețiȘtergere
  16. dedeea, si eu am 1,60, dar nu mi s-a parut niciodata un inconvenient inaltimea mea, ci am invatat sa o folosesc asta in avantajul meu (minionele intotdeauna au un aer misterios si delicat). Fiecare dintre noi s-a simtit intr-un anumit moment al vietii complexata dintr-un motiv (real sau imaginar), dar cred ca e bine sa invatam sa ne iubim asa cum suntem si sa ne folosim de ceea ce ne-a dat Dumnezeu.

    RăspundețiȘtergere
  17. Lestie, cineva mi-a spus zilele trecute ceva de genul "ia ce-ti ofera viata si nu sta sa gandesti ce ti-ar place tie sa primesti de la ea". Cred ca este un sfat bun!

    RăspundețiȘtergere
  18. Cris, Dumnezeu iti da exact cat poti duce si iti da putere exact atunci cand crezi ca nu mai poti.

    RăspundețiȘtergere
  19. Adina, aveam ceva probleme cu tensiunea (ritm de viata agitat, stres, oboseala, etc.) insa nu ceva care sa-mi dea de banuit ca urma sa se intample asa ceva. Nu e rau sa te duci la doctor la un consult daca mai patesti asa, nu te costa nimic. Poate nu e nimic, dar mai bine sa previi decat sa tratezi.

    Nu m-ai plictisit deloc, mi se pare frumos sa avem macar o idee despre oamenii cu care ne intersectam si cu care schimbam idei. Mai bine sa ai langa tine oameni putini de calitate decat multi si falsi, parerea mea.

    RăspundețiȘtergere
  20. louise20s, sunt incercari ale vietii.

    RăspundețiȘtergere
  21. Oana, rautate si invidie va fi mereu in jurul nostru. Cred ca cel mai usor le tratezi cu indiferenta sau, in cazul in care poti, cu un zambet. Atata timp cat suntem sanatosi si ne dorim ceva cu adevarat, eu cred ca suntem capabili (noi, oamenii) sa realizam acel lucru.

    RăspundețiȘtergere
  22. Jade, avantajul femeii trecute de 30 de ani: putin ii pasa de parerea celor care comenteaza doar ca sa se afle in treaba. Cel mai usor in lumea asta e sa ii judeci pe altii fara sa faci vreun efort de gandire inainte sa debitezi vrute si nevrute.

    Si eu am prostul obicei sa analizez lucrurile excesiv si numai bine nu-mi face.

    RăspundețiȘtergere
  23. Anda, toti suntem speciali. Daca ceilalti nu vad asta, e vina lor, nu a noastra (fiecare om trebuie descoperit).

    RăspundețiȘtergere
  24. pucca, stiu cum e sa fii cititor pasiv (si eu urmaresc bloguri fara sa comentez nimic). Dupa toate situatiile prin care m-a pus viata pana la varsta asta, am invatat ceva: stie Dumnezeu de ce face anumite lucruri si chiar daca acum nu intelegem de ce se intampla anumite lucruri, timpul le va rezolva pe toate (singura care nu are rezolvare e moartea).

    RăspundețiȘtergere
  25. Deedee, eu mereu am crezut ca despre adevaratele dureri nu se vorbeste (ele se simt, nu se spun) - cel putin asa sunt eu. Insa atunci cand simt ca trebuie sa fac ceva, o fac fara sa ma gandesc la consecinte - asa a fost si cu povestea asta. Vreau sa vad cine si ce are de spus.

    RăspundețiȘtergere
  26. Andra T., nimeni nu are dreptul sa judece pe nimeni si fiecare are dreptul sa-si traiasca fericirea asa cum crede de cuviinta. Fiecare experienta ne pregateste pentru ce va urma si sunt sigura ca vei intalni iubirea ... iubirea acea care iti va aduce tot ce ai nevoie.

    RăspundețiȘtergere
  27. hainute sic, sunt oameni care isi "trag" puterea din ei insusi si cateodata si singuratatea e buna, insa e bine sa ai un umar pe care sa te bazezi la nevoie.

    RăspundețiȘtergere
  28. Am vazut ca am facut cateva dezacorduri si poate exprimarea mea n-a fost cea mai buna, insa sunt foarte obosita si asta se simte.

    Le multumesc si fetelor care mi-au trimis mail si nu au vrut sa scrie aici lucruri prea personale.

    RăspundețiȘtergere
  29. Buna Camelia,

    Nu mai are rost sa ma pronunt la destainuirea ta, deoarece oricarui om normal care simte ceva si nu este din piatra ii pare rau ca a trebuit sa treci prin asa ceva. Eu am 28 de ani si pana la varsta de 26 de ani mi-am pierdut parintii, stiu cum este sa treci prin momente grele, momente din care ai impresia ca nu mai iesi si care te lasa pe marginea unei prapastii.
    Dar acum o sa-ti povestesc ceva amuzant de cand eram eu mica.
    Toata viata am avut pisica in casa. Am un frate care este de 3 ani mai mare si nu a fost chip sa stam la gradinita, pt ca eram in grupe diferite si plangeam unul dupa celalalt. Parintii au hotarat sa ne tina in casa, incuiati. Era incuiata usa de la sufragerie, pt ca era balconul si cea de la bucatarie pt ca era aragazul.

    Ne lasa mancare (sandwich-uri) pe farfurii separate ca sa nu ne certam (fiecare avea farfuria lui). Eu ma trezeam pe la ora 8 dimineata, mancam mancarea mea, apoi mancam mancarea lui, dar ii lasam feliile de paine goale si ma culcam la loc.
    Cand ne trezeam pe la ora 10:30 chiar 11:00 incepeam sa plang si sa ma iau de pisica fiindca mi-a mancat mancare. Si faceam un scandal si imi trageam de parul din cap ca este pisica o vipera, ca ma uraste, ca mie mi-a mancat toata mancare si ca lui i-a lasat macar painea, etc…

    Pe la orele 14:00 ne cam rodea stomacul de foame, iar fratele meu nu vroia sa-si manance painea, pt ca a fost linsa de pisica (eu stiam mai bine ), asa ca eu nu tineam cont de avertizarile lui cum ca o sa ma imbolnavesc etc.

    Si uite asa vrajitoarea de mine isi tinea fratele nemancat pana la orele 16:00 cand ajungea mama acasa.

    I-am spus adevarul acum vreo 2-3 ani. Nu s-a suparat, pentru ca mie pe la 10 ani mi-a venit mintea la cap si am inceput sa-mi iau eu de la gura ca sa ii dau lui.
    Si la ora actuala este cea mai importanta persoana din viata mea si tot ce am mai bun ii pastrez lui sau cumpar special pentru el.

    Sper ca nu te-am plictisit.
    Ma bucur ca esti o persoana optimista si ca iubesti atat de multe lucruri.

    RăspundețiȘtergere
  30. ISCR, eu n-am frati sau surori, dar cred ca este un sentiment minunat si mi se pare ca sicanele astea intre frati dau mai multa savoare vietii si intaresc relatiile.

    RăspundețiȘtergere
  31. IDCR, scuze ... de 3 ori am scris si tot aiurea a iesit :))

    RăspundețiȘtergere
  32. Nicio problema Camelia, IDCR sunt initialele numelor mele, am cam multe. Lumea ma striga Diana.

    RăspundețiȘtergere
  33. este fascinant(nu ma crede o sadica,nu ma bucur de raul altora,poate doar de rual profei mele de engleza oops:P)cate povesti de viata au fost spuse aici.Fiecare dintre noi suporta diferit si nu poti spune niciodata ca durerea ta e mai mare decat a celuia de langa tine.slava Domnului nu am avut decese in familie,dar am si eu traumele mele.Peste 3 saptamani fac 18 ani(deci nu sunt o cunoscatoare a vietii),dar pe la 12-13 ani am descoperit ca am probleme de auz.Nu prea grave ce-i drept dar pe mine ma devastat psihic.Fiind ceva iremediabil,dar deteriorabil...a devenit o obsesie pt mine.M-am izolat in casa,nu prea ieseam,dar astea sunt infime pe langa faptul ca s-ar putea sa nu ma pot angaja,sau sa trec de proba orala la engleza...pff(de aici si ura fata de profa mea).Pe langa asta,devenind sedentara,si acumuland nervi la scoala mi-a crescut peste limita normala cortizolul(hormonul stresului).Mancam ca sa ma calmez,subconstientul si organismul incerca sa se apere singur "cerand" o gustare bogata in calorii...Mi-am revenit in vacanta,dar incepe scoala si implicit ma voi reintoarce la vechile mele vicii(alfel nu le pot spune).Cert e ca e greu sa mai fiu optimista intr-o situatie ca asta,si desi e ceva aparent banal,pe mine m-a rapus.
    Te-am plictisit destul,dar e bine sa poti vb cu cineva,chiar si din spatele monitorului.
    Le doresc tuturor fetelor de aici sa fie puternice,si tie Camelia iti multumesc ca ne oferi o oaza de liniste si descarcare sufleteasca.
    Pupici:*

    RăspundețiȘtergere
  34. scz pt greselile de ortografie dar sunt asa de racita incat n-am nici starea nici rabdarea necesara ca sa mai corectez:)))

    RăspundețiȘtergere
  35. vb Andrei "mi sa facut piele de gaina" foarte trist :((, foarte trist in general pt ca nu reusim sa vedem lucrurile mici, marunte de cele grandioase care le asezam pe un pidestal si le umbresc...daia sunt mici pt ca stau in umbra :)

    vreau sa-ti las o povestioara, o pilda sau cum s-o numi, care este foarte interesanta http://blogbyflora.blogspot.com/2011/12/un-fel-depilda_10.html

    RăspundețiȘtergere