Nu știu cum să încep postarea asta ... mi-a luat zile întregi să mă adun și să încerc să scriu ceva. Dacă mă urmăriți pe Instagram probabil știți de ce am avut nevoie de o pauză: 7 septembrie a fost ziua în care Alma a plecat ... brusc, fără atenționări și într-un mod care mi-a făcut sufletul praf. Nu există ceva care să nu mă doară, încerc să-mi reconstruiesc viața și să descopăr cine sunt fără vreun cățel în viața mea.
Au trecut mai bine de 27 de ani de când în viața mea nu a existat cel puțin un cățel, anul trecut după ce Tasha a plecat și am pierdut 3 câini în 14 luni ... am știut că Alma, singura care îmi rămăsese, va fi ultimul meu cățel. A fost o decizie grea, luată perfect conștient - am avut 8 câini în viața mea, fiecare moarte a mai rupt o bucată din mine. Sufletul meu nu mai poate duce o asemenea durere, știu asta ... am sperat să am mai mult timp cu ea, dar sunt extrem de recunoscătoare pentru cei aproape 13 ani cât am avut-o lângă mine, după ce am salvat-o de pe străzi.
Nu există cuvinte care să poată descrie cât de minunată și specială a fost Alma. Nici nu vreau să încerc măcar - a fost o minune de cățel, un infinit de iubire și înțelegere, știu cât de specială a fost legătura mea cu ea și asta nu va dispărea, dar durerea este la fel de puternică pe cât a fost iubirea ... brațele îmi sunt goale, sufletul mi-e sfâșiat și știu că tot ce pot face este să trec prin asta și să reconstruiesc.
Știu că multe persoane care citesc asta vor înțelege exact ce spun și ce nu spun (și că se vor gândi cu durere la propriile pierderi), la fel cum știu că unele persoane nu vor înțelege ... o pierdere te schimbă radical, îți schimbă scara de valori și te face să privești viața altfel. Nu cred că voi uita vreodată momentul în care medicul mi-a spus că a intrat iar în stop cardio respirator, nu era primul, dar am știu că este ultimul ... mintea mea a știut cu mult înainte ca sufletul să poată măcar să încerce să înțeleagă.
Durerea este în mine și cred că va trece mult până să respir iar normal, sunt zile când dorul mă apasă și nu vreau să ascund asta, dar nici nu am de gând să las asta să mă pună la pământ. Pentru mine este o perioadă de supraviețuire și reconstrucție, este o perioadă în care am și mai puțină răbdare pentru superficialități, oameni fără caracter și rahaturi fără valoare, este o perioadă în care sunt foarte atentă cum îmi consum energia.
Am fugit săptămâna trecută la munte câteva ore, am simțit că am nevoie de alt aer, m-am uitat la cer, la munți și la flori, m-am gândit la multe lucruri, am plâns, am zâmbit, am încercat să-mi reamintesc ce contează și ce suntem în lumea asta, am încercat să-mi pun ordine în minte, dar mai ales în suflet.
Perioada asta a fost și este extrem de grea și mi-a arătat exact unde mai e omenie și unde nu, mi-a arătat la ce nivel am ajuns ca societate și cât egoism există. M-am gândit la multe lucruri și am luat niște decizii, sunt lucruri despre care nu o să vorbesc sau o să scriu vreodată, dar ele fac parte din mine și îmi dictează deciziile și modul în care acționez. Nu am de gând să renunț la blog, dar cel mai probabil va urma o perioadă în care voi scrie mai rar.
În viața asta am trecut prin pierderea multor ființe dragi și știu că durerea vine în valuri, știu cât de greu e să găsești sens în viața de zi cu zi, știu că singurul mod de a merge înainte e să înfrunți durerea direct și să creezi o nouă "normalitate". Cel mai greu e să te bucuri de lucrurile nici și normale care cândva ...
Mâncarea nu are niciun gust, nu am absolut niciun fel de tragere să fac ceva de mâncare, am luat zilele trecute niște smochine într-o încercare de a-mi aminti ce îmi place toamna ... a fost doar o încercare. Încerc să forțez aportul de proteină cu artificii pentru că știu că nu mă alimentez cum trebuie și corpul îmi spune asta. Așa cum mi-o spune și pielea și cum mi-o spun multe altele.
M-am gândit bine dacă să scriu asta sau nu și am decis să scriu nu pentru că vreau să vă spun că mă doare sau pentru că aștept ceva de la cineva, ci doar pentru că aș vrea să ne reamintim că nu știm cu adevărat prin ce trece cineva, nu știm ce e în sufletul cuiva și de multe ori uităm că fiecare simte durerea astfel. Compasiunea și empatia au devenit ceva extrem de rar și despre asta am vrut să scriu ...
M-am uitat pe pozele din Polonia pentru că am în continuare intenția să povestesc despre Gdansk, doar că în momentul simt că au trecut 2 luni, nu doar 2 săptămâni de când visam cu ochii deschiși la o toamnă liniștită ... poate o să simt să povestesc săptămâna viitoare și să vă arăt mai multe poze.
Mai avem câteva plecări programate pentru toamna asta, planuri făcute cu luni în urmă și mă bucur că sunt deja programate pentru că altfel probabil că nu aș fi simțit să plec pe undeva și nici nu aș fi avut energia necesară să mă gândesc la așa ceva.
Toată energia mea (care nu e deloc la cote înalte) e canalizată pentru a găsi un echilibru și a crea o normalitate în noua mea viață - caut lucruri și locuri care să îmi transmită ceva, încerc să fiu recunoscătoare pentru ce am și am avut în viața mea, pentru experiențele prin care am trecut și care m-au adus în punctul în care sunt astăzi și nu e deloc ușor. Dar nici nu mă așteptam să fie ...
Nu vă întreb cum au fost zilele voastre, vă spun doar că fiecare dintre noi are perioade bune și perioade mai puțin bune ...
Trimiteți un comentariu